Gasesc cu greu curaj sa scriu despre cele ce urmeaza…sunt rani imposibil de vindecat si dureri pe care nu credeai ca le poti indura…but here I am. Imi vajaie capul…o alarma suna de doua ore facandu-mi creierul praf…am simtit sa scriu despre asta…imi fac curaj sa pun in cuvinte ceea ce nu e de spus sau de descris.
E despre pierdere…totul in viata mea e despre asta…mereu pierderile mele se contorizeaza in vieti omenesti.
Cu cateva luni in urma am aflat o veste ce avea sa imi dea lumea peste cap. Initial am simtit…apoi s-a confirmat… Toate schimbarile pe care le simteam in corpul meu aveau o singura cauza… eram insarcinata. E greu de explicat in cuvinte ce am simtit cand mi s-a confirmat… haos in suflet. Nu a fost o sarcina dorita, dar din momentul in care am aflat, nu a fost in nici un caz una nedorita. A fost panica, a fost anxietate, a fost neliniste..au fost toate…capul meu prost mi-a repetat intr-una ca nu sunt pregatita pentu asta, ca voi fi o mama rea…ca si a mea….dar eu mi-am promis contrariul…mi-am promis ca ma voi stradui sa fiu o mama buna chiar daca voi fi una rea…voi stii ca mi-am dat silinta…ca atat am putut. Si-apoi timp de cateva luni am evolut amandoi…eu si “chestia” ( asa ii spuneam eu…”chestia mea iubita” ). Timpul cu ” chestia”, desi lung, a trecut repede…doi pasi de copii… Am trecut prin multe..fizic si psihic… am trecut singura prin momente in care trebuia sa trecem in trei… Mi-am vazut copilul pe ecranul ala alb-negru si e greu de descris toate sentimentele care m-au napadit. Era greu, avea sa fie si mai greu, dar eram capabila si hotarata ca vom fi bine…eu si ” chestia ” . N-am fost.
Si-acum vine partea aia in care cuvintele mi se opresc… si a venit ziua aia…ziua aia in care nu a fost nimeni sa ma tina de mana, nu a fost nimeni aproape…poate oricum ar fi fost degeaba…in momentele alea nu mai simteam…inca nu simt. Imi aduc aminte ochii doctoritei mele…ochii aia carora le era frica sa se uite in ochii mei…privirea aia plina de compasiune si usor speriata care o evita pe a mea. Ce mi-a zis avea sa ma darame. ” Chestia” se oprise din evolutie. ” Chestia ” nu avea sa mai fie a mea… Nu voi intra in detalii…nu cred ca se pot descrie starile prin care am trecut, nici durerea fara limite…nu poti descrie cum un corp care pana atunci a fost casa unui alt suflet isi revine la existenta pustie..nu poti descrie cum carnea te doare..nu poti descrie cum lumea ta nu mai exista si mintea ti-o ia razna. Nu ai cum.
Nu au existat explicatii logice…analizele de toate felurile nu au gasit nimic in neregula…o saptamana de investigatii de toate tipurile, vene sparte, incheieturi vinete…nici o explicatie logica…intr-un final s-a pus totul pe seama stresului… totul s-a intamplat la scurt timp dupa o discutie, dupa ce am descoperit noi minciuni ale oamenilor care trebuiau sa imi fie alaturi, dupa ce am fost calcata pentru a mia oara in picioare de persoanele care mi-au promis ca nu o vor face…dupa tradare si neglijenta. In lipsa altor explicatii m-am agatat de scuza asta…mintea mea si-a gasit vinovatii… Nu mi-a oferit incheiere…nu exista incheiere in asemenea situatii…m-a umplut de ura…mai multa decat inainte, mai puternica decat am simtit vreodata…si oricat de cinic ar suna…ura asta m-a dus mai departe, ura asta ma mana acum. “De ce-urile” au fost si sunt inevitabile. La fel si gandurile ca cineva trebuie sa plateasca pentru asta. Intrebari sunt multe…raspunsuri spre zero… Cum sa faci, incotro sa o apuci? Golul nu se va umple…il porti cu tine. Sunt rani care nu isi gasesc alinarea, le porti o viata…sunt bijuteriile tale cu nuante de groaza si agonie. Am trecut si trec singura prin asta. M-a intarit…m-a si slabit… Aveam nevoie de cineva langa mine in momentele alea…nu ar fi inteles..nu avea cum…dar doar sa fie acolo…nu a fost sa fie…
Poate prin lumea asta trebuie sa treaca si oamenii ca mine…poate eu sunt ala in care viata loveste fara mila cu fiecare ocazie pentru a arata ca poate, poate eu sunt exemplul ala de om de care oamenii trebuie sa se fereasca…eu sunt ” asa nu “… poate, poate, poate…
Anto e si ea insarcinata…dupa ani de chinuri, tratamente, lacrimi si incercari. ” Chestia” ar fi avut aceeasi varsta cu viitoarea mea nepoata. Poate, ca in legenda lui Manole, a fost nevoie de un sacrificiu…poate un sufletel a disparut pentru ca altul sa poata sa bucure o familie… Sunt fericita pentru ei. Extrem de fericita.
Duminica am fost la cimitir… aveam nevoie de ei …aveam nevoie de cineva langa mine, de o vorba buna, de o imbratisare…le-am ascultat tacerea… mi-e dor…
Frustrari personale 